BIFURCAÞII. Despre ideea de dimensiune în matematicã
Despre spatiile cu mai multe dimensiuni a auzit oricine deja. Învatam la scoalã cã teoria relativitatii restrînse a lui Einstein descrie lumea drept un spaþiu-timp cu patru dimensiuni. Dar cum sã ni le imaginãm ºi cum sã definim, de fapt, dimensiunea unui obiect? Intuiþia ne spune cã o dreaptã are o singurã dimensiune, lungimea, ºi tot aºa rãmîne dacã ne-o imaginãm îndoitã ºi rãsucitã în fel ºi chip (gîndiþi-vã la un fir de aþã). La fel, o suprafaþã planã – o foaie de hîrtie – are douã dimensiuni, indiferent cîte pliuri i-am face. Mai departe, spaþiul în care trãim, lumea care ne înconjoarã, va avea trei dimensiuni, pentru cã avem nevoie de lungime, lãþime ºi înãlþime ca s-o descriem. Sînt, de altfel, definiþiile cu care îºi începe Euclid Cartea I aElementelor: Punctul este ceea ce nu are nici o parte. Linia (curbã, i-am zice azi) este lungime fãrã lãþime. Suprafaþa este ceea ce are doar lungime ºi lãþime. Doar cã acestea nu sînt chiar definiþii, sînt din categoria pseudodefiniþiilor descrise de Cãlinescu prin „calul este cînd“. Chiar ºi aºa, ele au fost considerate suficiente, ba chiar riguroase, multe sute de ani.
Continuare http://www.observatorcultural.ro/1-comentarii.html*articleID_29055-articles_details
Matematica si literatura
|
