Grigore Moisil - 10 ianuarie
Postat de marius la 10 January 2009 00:59:33
10 ianuarie 2009 - 102 ani de la nasterea
academicianului GRIGORE C. MOISIL
Biografie
Stiri pe larg
Viața și opera
academicianului GRIGORE C. MOISIL
Academicianul GRIGORE C. MOISIL s-a născut la Tulcea, la 10 ianuarie 1906. Tatăl său, Constantin Moisil, de asemenea academician, a rămas ca un pionier al numismaticii românești; arborele său genealogic urcă departe în istoria Năsăudului și a Maramureșului și este bogat în figuri de seamă ale culturii românești. În timpul activității sale ca profesor de liceu la Tulcea, Constantin Moisil s-a căsătorit cu Elena, fiica învățătorului Hristofor Niculescu, ea însăși institutoare. Din această căsătorie au rezultat patru copii: Grigore C. Moisil, viitorul matematician, precum și încă trei copii care, toți, au îmbrățișat ulterior o carieră științifică sau universitară.
Elevul de liceu Grigore C. Moisil atrage atenția prin precocitatea sa; nu numai că rezolvă probleme propuse în Gazeta matematică, dar devine el însuși autor de articole în care, cum observă undeva academicianul Alexandru Myller, “spiritul de analist și înclinarea spre generalități se precizau”. Față de talentul său matematic evident, manifestat în anii de școală primară, la București, și în anii de liceu, la Vaslui și la București, nu rămînea o alegere prea mare în privința carierei sale. Sub presiunea unor rude și prieteni, care-i doreau inginer, a intrat ca student la politehnică, secția construcții, dar o chemare mai puternică îl îndrepta spre secția de matematici a Facultății de științe. Așa se face că Grigore C. Moisil a fost concomitent student al Politehnicii și al Universității din București. Dar interesul său pentru matematică devine din ce în ce mai precumpănitor; în 1929 părăsește Școala Politehnică, deși trecuse deja toate examenele din primii trei ani și se afla student în anul IV. Dar în același an își susține teza Mecanica analitică a sistemelor continue, în fața unei comisii conduse de Gheorghe Țițeica și avînd ca membri pe Dimitrie Pompeiu și pe Anton Davidoglu. Această teză avea să fie publicată tot în 1929, la editura Gauthier-Villars din Paris. Despărțirea de Politehnică putea atunci să dea impresia unui dezinteres față de inginerie. În fapt, după cum se va vedea, Moisil avea să revină la aceste preocupări, dar numai după un lung ocol, prin domenii dintre cele mai variate ale matematicii.
Teza din 1929 era impregnată de spiritul vremii, care, între altele, era și cel al nașterii Analizei funcționale, prin cercetări ca cele ale lui Vito Volterra. Așa cum, în urmă cu ani, Dimitrie Pompeiu se dovedise receptiv la instrumentul integralei Lebesgue, chiar în momentul, în care aceasta apărea, devenind unul dintre pionierii folosirii acestei integrale, Grigore C. Moisil a fost atras de ideea de funcțională pe care Volterra o desprinsese dintr-un ansamblu de preocupări privind ecuațiile integrale, integro-diferențiale și funcționale, calculul variațiilor și altele. Prin modul în care a proiectat viziunea funcțională (în teza sa) în studiul mecanicii mediilor continue și, ulterior, în geometria diferențială, în teoria grupurilor continue și în mecanica ondulatorie, Grigore C. Moisil rămâne un pionier al aplicării metodelor funcționale în mecanică și în geometria diferențială. Reacția lui Volterra a fost promptă, consacrându-i rânduri deosebit de elogioase. În același timp, tînărul Moisil face un stagiu în Franța (1930-1931), după care urmează susținerea, la Universitatea din București, a docenței, cu lucrarea Sur une classe de systemes d'equations aux derivees partielles de la Physique mathematigue, apoi obține o bursă Rockefeller care-i dă posibilitatea să ia contact cu mari matematicieni ai timpului, la Roma și la Paris. La sfârșitul lui 1932, când revine în țară și ocupă un post de conferențiar suplinitor la Universitatea din Iași, Moisil avea 1a activul său peste 30 de lucrări, multe din ele publicate în periodice internaționale de mare prestigiu, era deja citat în numeroase cărți și memorii; și nu avea decât 25 de ani!
Anii petrecuți la Universitatea din Iași, între 1932 și 1939, ani în care Moisil parcurge diferite trepte ale ierarhiei didactice, fiind titularizat în noiembrie 1939 ca profesor
la catedra de calcul diferențial și integral, aveau să marcheze o turnură spectaculoasă în preocupările sale științifice. După contribuții esențiale în mecanică, în teoria ecuațiilor cu derivate parțiale, în geometria diferențială, contribuții care, în parte, se situau și în tradiția școlii românești de Analiză matematică (în special prin rezultatele relative la derivata areolară introdusă de Pompeiu, rezultate corelate cu contribuții concomitente ale profesorilor Miron Nicolescu și Nicolae Teodorescu), itinerarul curiozității sale științifice avea să-l conducă într-un domeniu încă neabordat până atunci la noi în țară, cel al logicii matematice. Această turnură este însă numai în aparență surprinzătoare; ea era pregătită de mult, mai întâi prin tendința mai veche a profesorului Moisil de a-și îndrepta atenția spre aspectele calitative, structurale, globale ale fenomenelor, apoi prin atracția sa puternică pentru problemele privind fundamentele științei în general și ale matematicii în special. Așa se și explică incursiunile sale prin mai toate domeniile matematicii, nefăcând excepție nici topologia, nici calculul probabilităților.
Principala punte de legătură de la analiză, mecanică și geometrie la logică a constituit-o pentru profesorul Moisil domeniul algebrei. Trebuie să menționăm că chiar debutul său didactic la Universitatea din Iași s-a făcut sub semnul Algebrei. Cursul de algebră pe care Gr. C. Moisil l-a inaugurat în 1932 la Iași a constituit primul curs de algebră modernă ținut la o universitate românească. Acest curs purta amprenta tratatului de algebră al lui Van der Waerden, care, în acel moment, reprezenta versiunea cea mai actuală și mai plină de perspective în dezvoltarea acestui domeniu. Era încă o etapă în procesul de structuralizare a matematicii, proces care avea să atingă ulterior punctul culminant prin tratatul lui Nicolas Bourbaki.
În domeniul logicii, profesorul Moisil este influențat cu precădere de școala poloneză, în special de logicile cu mai multe valori ale lui Lukasiewicz, acest Lobacevski al logicii: Filozoful stoician Chrysippos preconizase o logică în cadrul căreia o propoziție nu poate fi decât adevărată sau falsă. Dar principiul terțului exclus era deja pus sub semnul întrebării în domeniul teoriei mulțimilor infinite (a se vedea intuiționismul matematic) și era inevitabil ca el să se clatine și în domeniul calculului prepozițional. Așa au apărut logicile nechrysippiene, în primul rând logica trivalentă a lui Lukasiewicz (care adăuga valorilor de adevărat și fals o a treia valoare: îndoielnicul ). Profesorul Moisil construiește un model algebric al logicii lui Lukasiewicz, model care-l conduce la elaborarea a ceea ce el a numit algebrele trivalente ale lui Lukasiewicz. Aceste algebre au, în raport cu logica modală a lui Lukasiewicz, o situație similară aceleia pe care algebrele lui Boole o au în raport cu logica clasică.
Trecerea profesorului Moisil de la Universitatea din Iași la cea din București, unde în 1942 devine profesor de analiză superioară și logică matematică, avea să fie marcată, după câțiva ani, de o nouă etapă în activitatea sa științifică. O idee simplă, ca toate ideile frumoase, îl conduce să asocieze unor sisteme de ecuații cu derivate parțiale niște alterne de polinoame, reducând astfel o problemă de analiză la una de algebră lineară. Această idee a dat naștere, în anii imediat următori celui de al doilea război mondial, unei întregi școli algebrice de ecuații cu derivate parțiale. Nu era aceasta o manifestare izolată; concomitent și ulterior profesorul Moisil s-a dovedit și în alte privințe un maestru al transferurilor de rezultate și metode dintr-un domeniu al matematicii în altul, din matematică în alte științe sau din acestea din urmă în matematică. Avem în vedere aplicațiile ecuațiilor diferențiale în fizica matematică, traducerea în limbajul ecuațiilor fizicii a unor idei din teoria matricelor și idealurilor de polinoame sau relative la numerele hipercomplexe. Începînd cu anul 1949, după o absență din țară de doi ani (perioadă în care a funcționat ca ambasador al țării noastre la Ankara), profesorul Moisil se dedică formării unor școli științifice puternice, folosind condițiile favorabile create prin dezvoltarea vertiginoasă a învățâmântului Matematic universitar și a cercetării științifice în domeniul matematicii. Prin aplicarea teoriei ecuațiilor cu derivate parțiale în probleme de mecanica mediilor continue, a reușit să formeze o școală corespunzătoare, care a produs lucrări de valoare în domeniul elasticității corpurilor anizotrope și neomogene, în domeniul termoelasticității, al vîscoelasticității, dar mai ales în domeniul plasticității și reologiei.
În afară de școala românească de mecanica mediilor solide deformabile, profesorul Moisil a mai creat o școală, a cărei istorie merită să fie consemnată măcar succint. Avem în vedere școala românească de teoria algebrică a automatelor. Preocupările în această direcție ale academicianului Moisil au pornit de la o întîmplare pe care singur a mărturisit-o, cu diferite ocazii. Un tînăr inginer, Leon Livovski ulterior profesor la Universitatea din București, i-a atras atenția asupra unor articole din revista sovietică “Electricestvo”, privind utilizarea logicii matematice clasice în studiul circuitelor de comutație. În felul acesta, academicianul Moisil ia cunoștință, în jurul anilor 1950, cu cercetările sovietice (în special ale lui Șestakov și Gavrilov) privind aplicațiile logicii matematice în tehnică. Concomitent, în Statele Unite ale Americii, Claude Shannon publicase niște cercetări similare, inițiate, ca și cele sovietice, în jurul anului 1938. Dar dificultățile de comunicare legate de cel de al doilea război mondial au determinat o întîrziere considerabilă în circulația acestor idei printre oamenii de știință din alte țări. Într-un articol intitulat în mod semnificativ Despre falsa împărțire a matematicilor în matematici pure și matematici aplicate, Gr. C. Moisil constata că logica matematică rămăsese una din puținele ramuri ale matematicii căreia nu i se găsiseră încă aplicații în afara matematicii. Dar contactul cu cercetările lui Șestakov și Gavrilov s-a stabilit într-un moment în care cercetările anterioare ale profesorului Moisil în domeniul algebrei logicii citaseră deja o situație deosebit de favorabilă pentru aplicarea acestui instrument în studiul comunicațiilor telefonice, al semnalizărilor, al schemelor cu contacte și relee și în numeroase alte probleme similare ale tehnicii, fructul era copt, trebuia doar scuturat pomul, pentru a-1 culege. Ideile lui Shannon, Șestakov și Gavrilov aveau să fie considerabil îmbogățite și dezvoltate prin acțiunea întreprinsă de către academicianul Moisil și o întreagă echipă de matematicieni și ingineri pe care a alcătuit-o în acest scop. Și astfel, savantul Moisil se întoarce, de astă dată pe o cale care-i era rezervată în exclusivitate, la ingineria pe care o părăsise cu câțiva zeci de ani în urmă. Rând pe rând, algebrele lui Boole, corpurile finite, algebrele Lukasiewicz-Moisil (ne permitem să propunem această denumire pentru ceea ce de obicei autorii numesc algebre Lukasiewicz, deoarece considerăm că numele lui Moisil trebuie să fie asociat unor formațiuni cărora nu numai că le-a dat naștere, dar le-a relevat întreaga lor semnificație), imaginarele lui Galois și alte instrumente algebrice și logice sunt puse în mișcare pentru rezolvarea unei game variate de probleme privind analiza și sinteza diferitelor tipuri de mecanisme automate, fapt care conferă școlii românești de teoria mecanismelor automate unul din locurile fruntașe pe plan mondial. La rândul lor, aceste aplicații tehnice au stimulat dezvoltarea logicii algebrice, profesorul Moisil fiind condus să studieze pe această cale probleme legate de calculul schemelor lui Gentzen în logica pozitivă, calculul predicatelor și calculul propozițiilor de tip superior în logica trivalentă, algebrele Lukasiewicz-Moisil cu o infinitate de valori etc. Aceste cercetări, ca și cele întreprinse înainte de război, au avut și continuă să aibă ecou în numeroase țări. Pentru a da un singur exemplu, vom menționa cercetările de algebra logicii întreprinse la Universitatea din Bahia Blanca (Argentina) de către Antonio Monteiro, Boberto Cignoli și alții. Dar mai important este poate faptul că profesorul Moisil a reușit să formeze la noi în țară, în jurul anilor 1965-1970, o puternică școală de algebra logicii; mărturie, în acest sens, stă, între altele, volumul colectiv Logique-Automatique-Informatique publicat sub redacția prof. Moisil, la Editura Academiei, în 1971. În acest volum, 12 tineri matematicieni contribuie, alături de maestrul lor, cu rezultate semnificative în probleme privind teoriile deductive, algebrele Lukasiewicz-Moisil, algebrele de Morgan, filtrele lui Stone, logica lui Heyting, ecuațiile booleene, sinteza automatelor finite, inteligență artificială etc. Aceste preocupări sunt semnificative pentru modul în care profesorul Moisil a înțeles să orienteze concomitent cercetarea matematică, atât spre probleme așa-zis speculative cât și spre cele aplicative, conform filozofiei sale cu care a fost consecvent de-a lungul întregii sale cariere. De o deosebită actualitate sunt cercetările academicianului Moisil privind logicile cu mai multe valori și din alte puncte de vedere. Avem în vedere multiplele aplicații ale logicilor modale în umanistică, aplicații care se constituie azi în curente puternice de cercetare interdisciplinară, și dezvoltarea actuală a diferitelor teorii privind mulțimile și conceptele vagi. Încă de la început, în modelarea logicii trivalente a lui Lukasiewicz, Moisil a folosit o latice distributivă cu prim și ultim element, înzestrată cu un automorfism dual (negația) și două endomorfisme (posibilitatea și necesitatea); era deci clar că modelul său devine deosebit de pertinent din punctul de vedere al manipulării modalităților. Cercetările sale ulterioare, din anii 1941 și 1942 (a se vedea în special articolul din Disquisitiones math. et phys. din 1942), dezvoltă cu consecvență o teorie a logicii modale în care astăzi discipline ca dreptul, lingvistica, semantica, sociologia și atâtea altele pot găsi idei și metode eficace.
Din trunchiul puternic al logicilor cu mai multe valori s-au desprins, alături de aplicațiile în teoria algebrică a mecanismelor automate și cele privind logica modală, o a treia ramură, care a crescut mai cu seamă în ultimii ani ai vieții acad. Gr. C. Moisil: logica raționamentelor nuanțate. Acestui domeniu, căruia L. Zadeh, în Statele Unite, i-a dăruit faimoasa sa teorie a mulțimilor vagi, Gr. C. Moisil i-a dat un suflu nou, prin monografia Lecții despre logica raționamentului nuanțat (Editura științifică și enciclopedică, București, 1975) și prin lucrări ca Ensembles flous et logiques à plusieurs valeurs (Centre de recherches mathématiques, Université de Montréal, Mai 1973) și Sur l'emploi des mathématiques dans les sciences de l'homme (Accademia Nazionale dei Lincei, Borna, 1976). Ca și logica modală, logica raționamentelor nuanțate constituie un puternic instrument de investigație în disciplinele umaniste și sociale, unde cele mai multe idei conduc la mulțimi și concepte vagi.
Cu considerațiile de mai sus suntem departe de a epuiza contribuțiile științifice ale academicianului Gr. C. Moisil. Sunt multe rezultate despre care nu am spus nimic sau pe care le-am tratat mult prea lapidar. Nu am vorbit nimic despre rolul academicianului Moisil în dezvoltarea informaticii românești, a utilizării calculatoarelor electronice în diferitele sfere de activitate umană, despre contribuțiile sale în domeniul filozofiei științei și, în particular, al filozofiei matematicii, despre activitatea sa de pionierat în domeniul lingvisticii matematice românești.
Academicianul Grigore C. Moisil rămâne, în istoria culturii românești, o întruchipare a savantului patriot, a omului de cultură militant, care a dăruit poporului său întreaga sa inteligență și energie.
Acad. Solomon Marcus
Prefață la volumul Opera lui Moisil