În ansamblu privind lucrurile, regãsim mereu un raport evident sau subiacent, dialogic ºi uneori chiar polemic, între reflecþie ºi spontaneitate, între distanþã ºi intimitate, între luciditate ºi sensibilitate, între clasicism ºi romantism, respectiv între neoclasicism ºi modernism.
Mi s-ar fi pãrut posibil sã reunesc aceste dualitãþi sub egida uneia singure, formulate în plin secol al 17-lea, de cãtre Pascal, care disocia, cum ºtim, între „esprit de géometrie“ ºi „esprit de finesse“. Una dintre distincþiile fondatoare pentru cultura francezã modernã.
Pascal înþelegea prin „spirit de geometrie“ chiar spiritul geometriei ca disciplinã ºtiinþificã riguroasã, presupunînd un acces dificil, cîºtigat printr-o competenþã specificã, la principii clare, „palpabile“, indiscutabile, „departe de folosinþa comunã“; dimpotrivã, „spiritul de fineþe“ implicã principii ce intrã în folosinþa comunã, pentru care nu e nevoie de o competenþã specialã, cãci trebuie sã ai „vederea bunã“ ºi, mai mult, „sã simþi mai degrabã decît sã vezi“. Schimbarea de regim e evidentã: trecem de la unitate, coerenþã ºi stabilitate abstractã la instabilitate infinitezimalã ºi multiplicitate dinamicã. E vorba de „lucruri atît de delicate ºi de numeroase încît e nevoie de un simþ delicat ºi net pentru a le simþi...“, lucruri pe care, numai cu nesfîrºitã greutate, i-ai putea face sã le simtã pe cei care nu le simt de la sine, lucruri care, „cel mai adesea, nu se pot demonstra ordonat, ca în geometrie“. Fineþea este, prin urmare, ceva principial accesibil, dar dependent, totuºi, de percepþia fiecãruia, prin urmare, discutabil; fineþea nu e atît a vederii, cît a sensibilitãþii în genere, a celorlalte simþuri, mai exact, a unui al ºaselea simþ care le activeazã pe toate celelalte.
Geometrii, „care nu sînt fini“, nu vãd „ce se aflã în faþa lor“ ºi, „obiºnuiþi cu principiile nete ºi grosolane ale geometriei, se pierd în lucrurile de fineþe, acolo unde principiile nu se lasã manevrate în acest fel“. Pe de altã parte, cei fini, „care nu sînt decît fini“, nu au rãbdarea sã coboare pînã la „principiile prime ale lucrurilor speculative“, „ei vãd lucrul dintr-o privire ºi nu prin progresul raþionamentului“. Aºadar, pe de o parte, elaborare, mediere, meditaþie asupra principiilor, pe de altã parte, spontaneitate, directeþe, confruntare cu multitudinea principiilor, nu cu principiile înseºi.
Pascal nu stabileºte o ierarhie între cele douã tipuri spirituale, nu le considerã pe unul superior celuilalt ºi nici nu respinge posibilitatea combinãrii lor, dimpotrivã, am putea crede cã o doreºte, deºi o considerã mai degrabã o raritate. Sigur este cã amîndouã se opun, în concepþia lui, spiritelor false, iar riscul de a cãdea în fals apare odatã cu inadecvarea de a trata „în chip geometric lucrurile fine“ ºi viceversa.
Mai departe, spiritul de fineþe este asimilat cu „spiritul de justeþe“ în mãsura în care încearcã sã pãtrundã „consecinþele principiilor“. Am putea, oare, presupune cã spiritul de geometrie este cel ce vizeazã cauza principiilor? Oricum, în reprezentarea lui Pascal, „fineþea e partea judecãþii, geometria e partea spiritului“. Iar judecata este „cea cãreia îi aparþine sentimentul, aºa cum ºtiinþele aparþin spiritului“. De reþinut pentru discuþia noastrã îndeosebi relaþia de înglobare fineþe-sentiment-judecatã. * Disocierea pascalianã a avut o lungã posteritate în decursul cãreia sensurile iniþiale au suferit anamorfoze mai cu seamã prin extrapolare. Dacã e sã reducem transpoziþia numai la cîmpul criticii literare, atunci va trebui, desigur, sã dãm mai întîi un sens metaforic „geometriei“ ºi sã nuanþãm în continuare „fineþea“. Opoziþia între „geometrie“ ºi „fineþe“ ar fi aceea între raþionament ºi sentiment, între o propensiune asociativã ºi una diferenþiatoare, între o voinþã totalizantã ºi abstractizantã ºi atenþia faþã de unicitate, între o confruntare cu reductibilul ºi o alta cu ireductibilul.
Putem vorbi, prin urmare, de o „geometrie“ a ideilor, doctrinarã, programaticã, ºi de o „fineþe“ a aplicãrii la obiect, analiticã, sensibilã, de un contur ideologic ºi de un rafinament stilistic, de îndrãznealã speculativã ºi de subtilitate sugestivã.
Totuºi, opziþia geometrie-fineþe nu e atît de radicalã pe cît riscã sã parã, cãci, printre altele, ea nu se confundã cu opoziþia între impersonal ºi personal, dupã cum include în ambele componente capacitatea imaginativã. Existã o personalitate ºi o imaginaþie a ideilor, a „geometriei“, nu numai a „fineþii“. De altfel, unde e „geometria“ ºi unde e „fineþea“ într-un text critic? Aceste calitãþi pot fi gãsite mai rar acolo unde ne-am aºtepta sã fie ºi, nu o datã, exact în partea opusã. Pînã la urmã, criteriul hotãrîtor rãmîne tot adecvarea, adicã inteligenþa talentului critic.
Spiritul de geometrie ºi spiritul de fineþe nu sînt neapãrat incompatibile. Încercarea de identificare cu un autor ºi de reconstruire a traiectului sau a proiectului sãu creator cere nu doar fineþe, dar ºi „geometrie“; dupã cum situarea ºi interpretarea unei teorii, a unei concepþii de viaþã, presupun, la rîndul lor, multã fineþe, nu numai „geometrie“. Spiritul de fineþe ºi cel de geometrie nu reprezintã valori în sine, ele sînt valorizate întotdeauna în contexte date.
(în volumul Geometrie ºi fineþe, Editura Institutului Cultural Român, Bucureºti, 2004, pp. 6-9)
PRELUAT de la http://www.observatorcultural.ro/0-comentarii.html*articleID_23553-articles_details
|
