În ansamblu privind lucrurile, regăsim mereu un raport evident sau subiacent, dialogic și uneori chiar polemic, între reflecție și spontaneitate, între distanță și intimitate, între luciditate și sensibilitate, între clasicism și romantism, respectiv între neoclasicism și modernism.
Mi s-ar fi părut posibil să reunesc aceste dualități sub egida uneia singure, formulate în plin secol al 17-lea, de către Pascal, care disocia, cum știm, între „esprit de géometrie“ și „esprit de finesse“. Una dintre distincțiile fondatoare pentru cultura franceză modernă.
Pascal înțelegea prin „spirit de geometrie“ chiar spiritul geometriei ca disciplină științifică riguroasă, presupunînd un acces dificil, cîștigat printr-o competență specifică, la principii clare, „palpabile“, indiscutabile, „departe de folosința comună“; dimpotrivă, „spiritul de finețe“ implică principii ce intră în folosința comună, pentru care nu e nevoie de o competență specială, căci trebuie să ai „vederea bună“ și, mai mult, „să simți mai degrabă decît să vezi“. Schimbarea de regim e evidentă: trecem de la unitate, coerență și stabilitate abstractă la instabilitate infinitezimală și multiplicitate dinamică. E vorba de „lucruri atît de delicate și de numeroase încît e nevoie de un simț delicat și net pentru a le simți...“, lucruri pe care, numai cu nesfîrșită greutate, i-ai putea face să le simtă pe cei care nu le simt de la sine, lucruri care, „cel mai adesea, nu se pot demonstra ordonat, ca în geometrie“. Finețea este, prin urmare, ceva principial accesibil, dar dependent, totuși, de percepția fiecăruia, prin urmare, discutabil; finețea nu e atît a vederii, cît a sensibilității în genere, a celorlalte simțuri, mai exact, a unui al șaselea simț care le activează pe toate celelalte.
Geometrii, „care nu sînt fini“, nu văd „ce se află în fața lor“ și, „obișnuiți cu principiile nete și grosolane ale geometriei, se pierd în lucrurile de finețe, acolo unde principiile nu se lasă manevrate în acest fel“. Pe de altă parte, cei fini, „care nu sînt decît fini“, nu au răbdarea să coboare pînă la „principiile prime ale lucrurilor speculative“, „ei văd lucrul dintr-o privire și nu prin progresul raționamentului“. Așadar, pe de o parte, elaborare, mediere, meditație asupra principiilor, pe de altă parte, spontaneitate, directețe, confruntare cu multitudinea principiilor, nu cu principiile înseși.
Pascal nu stabilește o ierarhie între cele două tipuri spirituale, nu le consideră pe unul superior celuilalt și nici nu respinge posibilitatea combinării lor, dimpotrivă, am putea crede că o dorește, deși o consideră mai degrabă o raritate. Sigur este că amîndouă se opun, în concepția lui, spiritelor false, iar riscul de a cădea în fals apare odată cu inadecvarea de a trata „în chip geometric lucrurile fine“ și viceversa.
Mai departe, spiritul de finețe este asimilat cu „spiritul de justețe“ în măsura în care încearcă să pătrundă „consecințele principiilor“. Am putea, oare, presupune că spiritul de geometrie este cel ce vizează cauza principiilor? Oricum, în reprezentarea lui Pascal, „finețea e partea judecății, geometria e partea spiritului“. Iar judecata este „cea căreia îi aparține sentimentul, așa cum științele aparțin spiritului“. De reținut pentru discuția noastră îndeosebi relația de înglobare finețe-sentiment-judecată. * Disocierea pascaliană a avut o lungă posteritate în decursul căreia sensurile inițiale au suferit anamorfoze mai cu seamă prin extrapolare. Dacă e să reducem transpoziția numai la cîmpul criticii literare, atunci va trebui, desigur, să dăm mai întîi un sens metaforic „geometriei“ și să nuanțăm în continuare „finețea“. Opoziția între „geometrie“ și „finețe“ ar fi aceea între raționament și sentiment, între o propensiune asociativă și una diferențiatoare, între o voință totalizantă și abstractizantă și atenția față de unicitate, între o confruntare cu reductibilul și o alta cu ireductibilul.
Putem vorbi, prin urmare, de o „geometrie“ a ideilor, doctrinară, programatică, și de o „finețe“ a aplicării la obiect, analitică, sensibilă, de un contur ideologic și de un rafinament stilistic, de îndrăzneală speculativă și de subtilitate sugestivă.
Totuși, opziția geometrie-finețe nu e atît de radicală pe cît riscă să pară, căci, printre altele, ea nu se confundă cu opoziția între impersonal și personal, după cum include în ambele componente capacitatea imaginativă. Există o personalitate și o imaginație a ideilor, a „geometriei“, nu numai a „fineții“. De altfel, unde e „geometria“ și unde e „finețea“ într-un text critic? Aceste calități pot fi găsite mai rar acolo unde ne-am aștepta să fie și, nu o dată, exact în partea opusă. Pînă la urmă, criteriul hotărîtor rămîne tot adecvarea, adică inteligența talentului critic.
Spiritul de geometrie și spiritul de finețe nu sînt neapărat incompatibile. Încercarea de identificare cu un autor și de reconstruire a traiectului sau a proiectului său creator cere nu doar finețe, dar și „geometrie“; după cum situarea și interpretarea unei teorii, a unei concepții de viață, presupun, la rîndul lor, multă finețe, nu numai „geometrie“. Spiritul de finețe și cel de geometrie nu reprezintă valori în sine, ele sînt valorizate întotdeauna în contexte date.
(în volumul Geometrie și finețe, Editura Institutului Cultural Român, București, 2004, pp. 6-9)
PRELUAT de la http://www.observatorcultural.ro/0-comentarii.html*articleID_23553-articles_details
|
